Clujul.

Suna ceasul. In timpul saptamanii suna la ore diferite, in weekend nu suna deloc (doar daca uit sa dezactivez alarma). Ochii mei incearca sa isi dezlipeasca genele pline de lipici cu vise. Din adancul lumii paralele ma desprind usor, usor si pasesc in realitate. Prima miscare pe care o fac in fiecare dimineata este sa ma uit pe geam. Da, si azi este soare. Ce bine, inseamna ca imi pot continua viata.Dupa ce termin pregatirea de dimineata, ies pe usa si ma opresc la oglinda. Fata din ea imi zambeste, deci totul e perfect. Merg mai departe, gata de intalnirea cea mai draga mie : cu natura.
Hasdeul dimineata miroase ca padurea de acasa. Au avut inspiratie buna cei care au proiectat caminele in zona asta :D  Si cum spuneam mai sus, ca dupa vis vine realitatea, iesind pe Babes, ma intampina multitudinea de masini conduse cu pasiune de cei mai grabiti soferi ever. Se mai ciocnesc, se mai injura...dar na, asta e, life goes on. La capatul strazii se afla florile proaspete asezate cu grija in buchete colorate si parfumate. Se compenseaza :) Imi continui drumul pe Napoca, incarcata si ea de tot felul de marci auto, dar si de cafenele, fast-food-uri si restaurante. Arunc o privire in vitrina aceea sa vad ce tinuta faina, dar exagerat de scumpa, este pe ziua de azi si ma intreb de ce investim mai mult in aspectul exterior intotdeauna.
  Si totusi ei, oamenii de pe strada, ei ma fascineaza. Suntem atat de diferiti, atat de visatori si totusi atat de realisti, atat de plini de iubire cat si de ura si invidie. Romani, maghiari, arabi, francezi, englezi, germani, copii si adulti, batrani si tineri, conservatori si nonconformisti, indragostiti sau singuratici, "toti suntem o apa si un pamant".
Clujul are o frumusete aparte dimineata. Pe chipul tuturor se citeste graba, dar in ochii fiecaruia straluceste speranta ca azi va fi mai bine. Si, dupa cum obisnuiesc sa cred, speranta nu moare ultima, ea nu moare niciodata. Asa ca in fiecare zi lumea devine mai buna prin simplul fapt ca spera. Da, e minunat.
Inaintez pe drumul meu pana ajung pe pietonala, prin Piata Muzeului. Zona asta poarta izul Clujului de altadata, e plina de istorie. Pe dumul pe care calc eu probabil au trecut domnite cu umbrele de dantela alaturi de domni cu joben....
Dar artistii, ei fac toata atmosfera din ziua de azi. Ii recunosc dintr-o mie, dupa privire, dupa imbracaminte, dupa chip. Ei sunt oamenii mei preferati, pe care ii admir cel mai mult, pe care cred ca ii si invidiez cel mai mult. Sunt cei mai privilegiati ca isi pot exprima sentimentele prin intermediul artei lor, intr-un mod cu totul original, fara sa le pese prea mult daca o sa inteleaga cineva. Ceea ce simt e acolo, pe panza, pe portativ, in fotografie, pe foaie, in lemn, peste tot. Eu, in nestiinta mea, cred ca arta e reprezentarea exacta si totala a sentimentelor. Fascinant e faptul ca fiecare personalitate isi exprima sentimentele in felul sau si daca o fac bine, se nasc astfel noi si noi tipuri de arte. Ce mi-ar placea sa fiu inconjurata numai de artisti, sa fiu eu insami o artista. Dar noi ne complicam degeaba viata fata de ei, artistii innascuti. Ei sunt liberi. Si vor fi mereu.
Imi fac loc printre porumbei si ies din nou la realitate, in intersectia vesnic aglomerata, nu inainte totusi sa ascult primele acorduri ale vreunei viori sau ale vreunui pian ce se aud din clasele liceului de muzica. Ce arhitectura impozanta, ce pacat ca prea putini o observa... Ce frumos curge Somesul, ce frumos straluceste crucea de pe Cetatuie in soare, ce frumos e gestul fetitei de nici 10 ani care a scos sandwich-ul din ghiozdan si i l-a dat cainelui ce statea batran si singur pe marginea durmului...
Ce frumosi suntem toti si ce pacat ca  nu ne dam seama...